Văd și aud tot mai mulți oameni care sunt ”șocați” de agresivitatea, cel puțin verbală, a oamenilor, mai ales pe ”social media”, gen Facebook, dar nu numai, acest fenomen se poate observa și la televizor, pe stradă, în familii, etc.

Oriunde te-ai întoarce, există cel puțin, două tabere care au păreri foarte puternice despre un anumit subiect, oameni care sunt gata să sară la beregata oricui are o altă părere sau care se află la polul opus, pe acel subiect. Cumva, polaritatea a devenit și mai polarizată sau este mai evidentă decât până de curând. Vedem dezbinare și vrajbă peste tot în jurul nostru.

Parcă, anul 2020 a pus o lupă pe ceva ce exista și înainte, dar care, parcă nu era atât de evident, iar acesta poate fi un lucru pozitiv, oricât de negativ ar putea părea că este, deoarece văzând mult mai clar problema, soluția devine și ea mult mai evidentă. Din punctul meu de vedere, soluția separării pe care o vedem peste tot în jurul nostru, este Unitatea.

Dar dacă trăim într-o lume a ”dualității”, este posibil să trăim în ”Unitate”, ca specie?

Pentru a trăi în Unitate, trebuie să ne ”ridicăm” deasupra polarității? Este posibil să facem acest lucru, aici, acum, în această existență terestră sau este imposibil, aceștia fiind parametri acestui spațiu în fața căruia suntem doar niște victime neputincioase?

În ultima perioadă am tot meditat la acest concept al ”Unității”, care, după umila mea părere, este singura ”stare” care ne va putea salva ca Umanitate, astfel încât, să nu ne sfâșeim între noi și să dispărem ca specie de pe fața Pământului…

Trăirea și experiențele avute în ultimele luni (mai intens) și care au declanșat aceste întrebări în mine, îmi confirmă tot mai mult faptul că putem ieși din acest cerc vicios al dualității sau al mentalității care ne face să ne separăm în tabere, care ajung să se dușmănească din cauza unor concepte stupide sau profund relevante, însă, numai dacă ”părăsim” conștiința dualității.

Când spun ”a părăsi dualitatea” mă refer la a renunța la atașamentul față de una dintre cele două polarități, chiar dacă preferința noastră personală rămâne pe o parte sau cealaltă a spectrului.

Realizez că nu avem cum să ”scăpăm” de conceptele duale ale existenței: bine-rău, pozitiv-negativ, iubire-ură, acceptare-judecată, frică-iubire, etc. De ce? Pentru că însăți viața este creeată prin fricțiunea dintre cele două forțe. De exemplu, masculinul și femininul se întâlnesc, iar prin fricțiunea celor doi poli, o viață nouă este creeată. Totodată, ca însăși experiențele noastre să poată exista, este nevoie de polaritate. De exemplu, dacă nu ar exista lașitate, cum am ști că suntem curajoși? Dacă nu ar exista răutate, cum am ști că suntem buni? Dacă nu ar exista noapte, cum am ști că există zi? Și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Deci, de polaritate nu avem cum să scăpăm și nici nu ar trebuie ca acesta să fie obiectivul nostru, pentru că este imposibil.

Consider că, obiectivul nostru ar trebuie să fie, în primul rând, conștientizarea importanței ambelor forțe negative-pozitiv și în al doilea rând, cultivarea respectului pentru rolul pe care fiecare pol îl joacă în viețile noastre, astfel încât, să putem avea experiențe extrem de diverse din care să învățăm, să creștem, să evoluăm; adică, respect pentru cel care este diferit de noi și cred că putem face acest lucru, numai dacă renunțăm la atașamentul emoțional față de preferința noastră.

De ce este atât de important să nu existe un atașament emoțional față de preferința noastră? Pentru că atunci când suntem atașați de părerea noastră, acea situație devine lupta noastră personală, am făcut ca ”acea preferință” să fie parte din identitatea noastră și oricine este de altă părere reprezintă o amenințare la ”cine suntem”, de aceea, trebuie ”distrus” cu orice preț. Acea persoană care nu ne validează punctul de vedere, este dușmanul, din cauza căruia ne pierdem liniștea și nu putem dormi noaptea, umplându-ne mintea și inima cu veninul furiei, urii, răzbunării, etc., fiind siguri că ”avem dreptate.”

Însă, această ”dreptate” vine cu un preț…plus, că toată lumea, indiferent de polaritate, este convinsă că are dreptate. Și atunci, oare cum am putea ajunge la un numitor comun, dacă suntem în această paradigmă: Eu vs. Ei?

Trist este că acum ”dușmanul” a devenit chiar prietenul, vecinul, mama, fiul, tatăl, oricine a ales pentru sine ceva diferit de alegerea pe care noi am făcut-o. Dacă intrăm în capcana jocului: ”Cine are dreptate?” cred că deja realizați că nu are cum să existe un câștigător în polaritate. Sau am putea spune că ambii au dreptate pentru că ambii dețin bucăți de adevăr din întregul spectru al adevărului care cuprinde toate perspectivele sau că, ambii se înșeală, din exact aceleași motive.

Iar în spatele fiecărei alegeri față de care am dezvoltat un ”atașament”, există atâta durere personală…

Când avem astfel de atașamente, devenim ca niște oameni care au pe corpul lor ”bube” pline cu puroi dureros. Când ne poziționăm agresiv în una dintre cele două tabere, ne atingem bubele unul altuia, provocând-ne durere reciprocă, fără ca niciunul din cele două tabere, să aibă ceva de câștigat. Prin faptul că l-am făcut pe celălalt să sufere, să îl doară, nu vindecă propriile noastre bube, durerea încă există în noi, chiar dacă simțim un soi de satisfacție, atunci când provocăm durere ”dușmanului” nostru. Soluția nu este să ne concentăm pe a apăsa cu și mai multă sălbăticie rănile cu puroi ale celor care se situează și ei vehement în tabăra opusă, ci, pe a ne vindeca prorpiul puroi, propriile bube și răni. Este singura modalitate prin care putem ieși din acest cerc vicios și dureros pentru noi toți.

Așa că, după multă introspecție, mi-am dat seama că, singura modalitate de a nu cădea în capcana dualității, este lipsa de atașament față de ”părerile” personale și putem face acest lucru numai dacă ne ocupăm înainte de vindecarea propriilor noastre răni pline cu puroi, pentru că, tocmai ele sunt motivele pentru care ne și atașăm atât de puternic de aceste lucruri din afara noastră.

Când nu mai suntem atașați emoțional de o anumită perspectivă, pentru că ne-am vindecat emoțional, nu mai ținem cu dinții de o parte a bățului (polaritate), ci acceptăm faptul că, fiecare persoană este unică și că aceasta, la fel ca și noi, poate percepe numai o părticică de băț, conform propriei sale perspective unice, iar faptul că celălalt percepe o altă parte, acest lucru nu mai reprezintă o amenințare față de propria noastră Identitate.

Când suntem în conștiința Unității, avem o preferință personală, însă, facem loc pentru toate preferințele celorlalți oameni, cu care, chiar dacă nu suntem de acord, le respectăm apoi, mergem mai departe, nu mai simțim nevoia să aruncăm otravă sau să ne justificăm poziția, pentru că nu mai avem acele răni, ne-am vindecat de boala ”atașementului” față de un punct de vedere unic și profund personal.

Faptul că am avut parte de aceste realizări, acest lucru nu înseamnă că, ceea ce vă propun eu aici, este ceva ușor sau că eu sunt deja total în acest spațiul al unității. Nu, nu este deloc așa.

Când vorbim despre ”conștiința Unității” vorbim de un proces complex de introspecție permanentă și vindecare personală. Este vorba de multă muncă, de experimentare, de încercare-eroare. Uneori reușim, alteori cădem iar în vechile ”obiceiuri”, însă ce este important, este ca, măcar să conștientizăm aceste lucruri și să ne dorim unitatea și să fim dispuși să întoarcem atenția dinspre ”celălalt”, înspre ”noi însine”.

Ne folosim, cel mai înțelept, energia personală, atunci când o folosim pentru a ne procupa de propria persoană și nu pentru a vedea ce face sau spune celălalt. Dacă fiecare om ar reuși să iasă el însuși din ”capcana separării” și să nu îl mai preocupe, cât de mult greșește sau ce face celălalt, Paradisul ar fi acum,aici, pe Pământ.

Există o conștiință personală, care determină calitatea propriei noastre vieți personale și o conștiință colectivă, care determină calitatea vieții noastre împreună, ca Umanitate. De aceea, fiecare om are cel puțin două locuri pe scena vieții, iar în funcție de alegerea fiecăruia dintre noi, vom creea împreună conștiința separării sau conștiința unității. De aceea, este atât de important ca fiecare om să facă ce poate în propria sa viață știind că, cu fiecare conștiință transformată, suntem cu un pas mai departe de Iad și cu unul mai aproape de Rai, depinde ce vom alege ca umanitate să experiementăm…

Eu am făcut alegerea pentru viața mea personală, și probabil, în realitatea mea personală, voi avea un loc din care voi putea să văd bucăți de Paradis, indiferent de ce se va întâmpla în exterior, însă, m-aș bucura să am un loc bun și în spectacolul umanității și să văd bucăți de paradis și în experiența colectivă.

Și poate că, da, cu o floare nu se face primăvară, dar, poate, cu o conștiință trezită, care este un catalizator pentru trezirea unei alte conștiințe…încet, încet, se poate face ”paradis”…

Vă îmbrățișez, cu drag!

Alina Jitariu